Simone de Beauvoir - Toţi oamenii sunt muritori
Cronică de Cristache Gheorghiu
Pe Simone de Beauvoir nu mi-o pot imagina decât alături de Jean Paul Sartre,
în acord sau în dezacord cu el, dar sfârşind inevitabil prin a se influenţa
reciproc. Recunosc, este vina mea să mă las subjugat de această idee
preconcepută. Precizarea mi se pare necesară pentru că este în interesul
meu ca ceea ce spun să fie înţeles cât mai exact, motiv pentru care este
necesar ca cititorul să cunoască modul meu de gândire, fie el şi eronat.
Imaginea unui personaj diferit, oricât de bun nu m-ar avantaja.
„Toţi oamenii sunt muritori” nu
este cartea tradiţional asociată numelui ei. „Memoriile unei fete cuminţi”, „La
Céremonie des Adieux”, sau chiar „Al
doilea sex” sunt mai cunoscute. Chiar dacă nu o caracterizează în termenii
fixaţi de exegeţii operei ei, nu însemnă
că nu reflectă concepţia ei, ci dimpotrivă. Asemenea majorităţii celor ce se consideră scriitori profesionişti, scrie şi când nu are ceva nou de spus şi atunci caută o
formă inedită pentru vechile idei. Deşi cuvântul făcătură nu este tocmai
elegant, el se potriveşte rezultatului, rezultat ce tocmai datorită condiţiilor
în care a fost creat caracterizează mai bine gândurile autoarei, întrebările şi
indeciziile ei.
Cartea are două părţi, cu două personaje principale esenţialmente diferite,
aflate într-o asociere artificială mai mult decât forţată.
Prima este o femeie cu multe atribute feminine, dar şi cu unele
particulare, aparţinând autoarei şi atribuită de ea tuturor femeilor. Promotoare
a feminismului de care şi-a legat numele, ea îi transferă personajului ambiţiile
sare personale, printre care şi dorinţa de a deveni o mare celebritate.
Celălalt personaj este opusul ei: un bărbat enigmatic, viril şi nemuritor,
exact în aceasta ordine, adică aşa cu l-a cunoscut eroina şi aşa cum probabil şi-l
doresc multe femei, mai puţin nemurirea, nu atât pentru că nu ne-ar place, ci fiindcă
ne atrage atenţia că unele pretenţii pot fi exagerate. Şi asta ca să nu mai
vorbim despre faptul că, nemuritor fiind, pe lângă numeroasele femei cu care a
avut de-a face până acum, va cunoaşte nenumărate altele de acum înainte.
Ea, nemurirea, însă, îi permite autoarei să continue ficţiunea şi, în partea
a doua a cărţii, într-un şir plictisitor şi exagerat de lung pentru o singură idee, amestecă în stil american, fără pic de respect pentru adevărul istoric, unele evenimente reale, petrecute în Europa începând
cu secolul treisprezece şi continuând până aproape de zilele noastre, cu întâmplări fictive,
în care, evident, eroul nostru nemuritor joacă un rol principal. Indispus din
cauza sterilităţii eforturilor repetate ale oamenilor de a schimba ceva,
eforturi eşuate mereu din cauza aceloraşi şi aceloraşi greşeli, devine apatic.
Atât de apatic, încât îşi permite să doarmă din când în când câteva zeci bune de
ani. În final, prin povestirile sale, ajunge să-i transmită şi eroinei blazarea
lui, astfel încât, biata femeie îşi însuşeşte concepţia inutilităţii agitaţiei
sisifice ale omenirii şi renunţă la toate idealurile sale iniţiale. Dintr-un om
exagerat de ambiţios devine un om fără voinţă.
Este un răspuns la filozofia existenţialistă cu înclinaţii spre stânga, a cărui adept a fost Sartre, ? Este greu de crezut că nu, aşa că
se poate afirma cu siguranţă un hotărât DA, chiar dacă, poate, Simone de
Beauvoir nu şi-a dorit-o în mod explicit. Ea a murit în 1986, deci a cunoscut
efectele îndoctrinării elevilor lui Sartre, inclusiv Pol Pot & co. Cartea, însă,
a apărut în 1946, la Editura Gallimard, deci cu mult înainte. Iată că femeile
pot avea mai mult fler decât unii filozofi.