Quintesența macului roșu
Dansam pe ringul curții în care coborâsem
de pe o treaptă a ținerii de minte,
în ziua întoarcerii de pe o altă planetă.
Nu mai încăpusem în pântecul copacului ars pe
dinăuntru de un fulger,
pe care scuipasem,
preîntâmpinând o pierdere de busolă.
Într-o mină de aur mă îngropasem,
cu portțigaretul în colțul gurii, sfidând.
Turnasem fundația și ridicasem zidurile
casei de corecție, lăsând să se vadă cărămizile-i
roșii.
Altruistul născocise un acoperiș portabil,
de horn legând funda unei antene.
De un cal cu ochelari era trasă trăsura birjarului
care când îi vorbeam își strecura mâinile în buzunare...
Lupul venise în ziua și la ora când nu mai credeam
în destindere.
Cuvintele cu care era firesc să previn
și să aplanez un conflict, răstălmăcindu-le,
nu încăpeau în șablonul scrierii de pe ziduri.
Poamele rele trebuiau scuturate din pom,
Păcat că nu eu eram în același timp cuiul și cleștele!
Din stilou îmi curgea o cerneală apoasă,
ce se usca încet ,
făcându-mi ziua mai lungă .
Pregătindu-mi răsăritul de a doua zi,
nu mai tremuram ca un tramvai hodorogit...
Mergeam neabătut înainte pe firul apei șiroite
din munții stâncoși ai frunții.
Reluatele dezacorduri nu lăsaseră o fugă de Bach
să treacă prima linia de sosire.
Amenințarea nu era balonul celor... cinci săptămâni
de aer condiționat.
Părea o viziune omul care renunțase
să-și prelungească postul paștelui, așezat
în capul mesei,
pe terenul de joc al capitalismului în putrefacție...
El întruchipa mai mult ca speranța
nedeșteptatului om visător. De secole despărțise
fața de spatele unui șezlong.
Ieșind din umbră, împrumutasem o verighetă
cu sămânța încolțită
în pământul unei alte semințe.
Trompeta nu sunase la ultima suflare a muribundului
care rămăsese cu sufletul în Farul din Alexandria,
când pe după ziduri trecusem de o strâmtoare...
Nu oriunde și pe oricare urmă mă lăsam
În voia sorții, plătind cotizații...
În nopțile ce se scurtau, cei din afară de ziuă
îi invidiau pe cei dinăuntru de noapte,
și nu se mai prefăceau că le cântă în strune.
Pe așternutul pământului gol se încheiase
actul concepțional,
și se reconsideraseră atitudini...
Mă salutasem cu un necunoscut,
într-o stație de metrou, amândoi presimțind
că era prima și ultima dată când ne vedeam. Imposibil îmi fusese să-i imortalizez licărirea din ochi
și să-i descifrez trăsăturile feței...
Gândurile ce se distanțau în aceeași minte
cu care pornisem la drum,
se răzvrătiseră pe celălalt mal,
în locurile unde altor gânduri
le veniseră rândul
să se facă auzite...
În nici una din cele trei lumi suprapuse,
moartea nu reușise să mă fecundeze, ca albina
pe floare... Asistasem la confesiunea tulpinei
a cărei rădăcină nu se sfia să extragă...
Zburdălnicia vieții nu se împăcase
cu sumbra solemnitate a morții;
la suprafață trăiam viețile dedesubtului,
necunoscând dinainte răspunsul mișcării...
Colaborasem cu arborii,
făcând umbră pământului,
în fiecare zi a deschiderii noului mugur.
De visele plăcute nu-mi aduceam mai bine aminte
decât de visele neplăcute. Visele cu frânte
începuturi și frânturi de sfârșit,
îmi înlesneau deschiderea și închiderea
unei vene de sânge.
Cutreieram satele, mergând desculț și măsurându-le
distanțele cu pasul. În grădinile lăsate
în paragină, aveau să treacă tot atâția ani
câți trecuseră de la începutul vieții...
Inima în care încăpuseră mai multe iubiri prelucra
un sânge mai verde decât o pălărie de brusture...
Îmi trecusem degetele prin părul redevenit
o pădure la vărsarea gurilor Dunării.
Nu câștigasem teren prin ridicatul din umeri;
văzusem fumul ieșind șovăielnic pe hornuri,
și cărțile de joc comunicând...
Răspunzătorii de genocid nu țineau seama
că în cel mai mic oraș se ascundea capitala.
Perdeaua de ceață masca reședința din șura-n care
mirosul de fân îmbătase un om neplămădit minut
cu minut.
În scrisoarea primită de la un dezertat, trăisem
momentele unei voințe slăbite;
cele mai ambițioase exhibiții nu erau decât precizări.
Cei de pe urmă nu măsurau umbrele lungite
de luminile înserării.
Forțe ascunse căutau fundăturile
de pe locuri virane; nu din gloata intrată
în panică provenea mustrarea de cuget!
Brațe de caracatiță mă țintuiau pe un scaun
în fața unei table de șah,
neîngăduindu-mi să-mi revin dintr-un flux
și reflux sanguin.
Crucea ce mi-o purtasem până înainte de răstignire,
în tainele uciderii îi inițiase
pe oamenii alienați...
Despoții posterității își pecetluiseră
condiția de rufă pătată cu sânge!
Coșurile, cu rufe spălate la râu, fuseseră împletite
din nuiele verzi păstrate într-o pivniță
rece.
Lacheul în ai cărui ochi mi se făcuse lehamite
să mă mai uit, mă împiedicase să demisionez
de pe postul dublurii.
Pe Greta Garbo o revăzusem în Carnea diabolică,
într-o barcă împinsă de vânt
și legănată de valuri..
Întorsăturile neașteptate excluseseră de pe linia ecuatorului
apa înghețată în frigidere...
Comentasem consecințele unei sinucideri ratate,
și-i apostrofasem pe martorii
scoși din morminte.
Socul nu venise ca un fum dintr-un foc întreținut
cu coceni de porumb; intenția de a renunța la una
din limbile moarte depindea
de împrejurarea aterizării forțate.
Fabricanții de șocuri nu erau subșefii
unui birou de investigație; șocul era veriga
principală a lanțului dintr-o neagră magie...
Prin podeaua de ciment simțeam că vine radiația șocului anchilozant.
Spusesem Nevermore!, trecând de două șocuri
care-mi blocaseră trecerea...
Pe cele mai bine conservate schelete, smalțul
rămăsese intact.
Scheletul omului nou fusese un rege coborât
de pe un tron în foc înroșit.
Aveam interesul să folosesc stâlpii de telegraf
la repetarea aceluiași salut
și la reproducerea acelorași gânduri.
Nu credeam auzind că... din greșeală se-nvață...
Pierdusem câteva zile, pompând o tonă de aer
prin ventilul unui cauciuc...
Aveam chipul devastat de spasmele dintr-un somn
controlat de acei ce nu dormeau
decât cu lumina aprinsă...
Împușcând câte un condamnat, din zece,
comandantul de pluton mă privea de fiecare dată...
Regret și acum că nu m-am aplecat în fața
vrăjitoarei care lăsase să-i cadă o cheie!
În ziua aceea nu fusesem conștient
de prea strânsul nod de cravată.
De pe locurile unde cadranele hipnotice
arătau timpul amneziei instantanee,
se desprindeau și plecau să trăiască
cei ce nu se rugaseră de iertarea păcatelor...
Deschideam capace de cutii muzicale,
consolându-mă cu bănuiala că... toți oamenii
sunt muritori.
Nu mă descurajau răstimpurile în care interpuneam
liniștea înaintea neliniștii,
trecând cu respirația
de fumul petardelor.
Nu comiteam erori proprii, și nu le consemnam
decât pe acelea care păstrau amprentele
celor ce și le lăsaseră ca pe un capital investit;
mânuitori de tăișuri se duceau
să taie cordoanele supranaturale
cu care se încingeau continentele...
Cearceafuri (și nu, cearșafuri) scria Mircea Eliade,
în Domnișoara Christina...
Nu priveam cu indiferență și nici cu speranță,
treptele de chihlimbar pe care suiam...
Rupsesem sigiliul de la intrarea în schimbul
de noapte
al artezienei fântâni.
Storceam strugurii cu mustuitorul,
adăpostit sub o ciupercă neveninoasă...
Curajul de a dezlega bărcile legate
de un debarcader,
nu era un sfetnic mai bun decât noaptea...
Întrebuințasem o pătrime din timp, regăsindu-mi
poziția
în cele douăsprezece constelații zodiacale...
Amintindu-mi că traversasem în înot
Marea Roșie,
arborasem steagul partidului comunist,
și făcusem să-mi zornăie în buzunare
monede bizantine de aur...
Explicabilă fusese oprirea din mersul alături
de vântul ce hohotea,
înveselit că scăpasem dintr-o strânsoare...
Nici o poveste nu o consideram auzită
o singură dată,
și nici denaturată de cei care-și împreunau
palmele deasupra capului...
Cei ce retezau copacii erau judecați
de un tribunal al plantelor și animalelor...
în acele clipe când se credeau mai siguri pe ei
și mai importanți...